S-a nascut o durere
Seara, era seara tarziu, sau poate ca mai corect ar fi sa spun ca era dimineata foarte devreme. Sincer, ar suna cu mult mai bine sa scriu ca era dimineata, atunci cand odata cu zorile s-a nascut durerea. Adevarul este insa ca nu dormisem in noaptea aceea inainte de plecarea spre mare, spre nava. Pregatirile, ultimele telefoane, despartirea de prietena mea, impachetatul bagajelor, toate astea au luat exact atata vreme cat a trebuit ca sa lege ziua trecuta de cea de maine. Putem spune ca durerea s-a nascut greu, a durat, nasterea, doua zile. In fapt, a durat cam doua ore, s-a intamplat in masina, pe autostrada. Cam doua ore au trebuit sa treaca pana Joji (pe numele lui oficial József Gál) mi-a explicat ideea. Nu era noua ideea asta, doar forma in care dorea acum sa o imbrace era noua. Nu era noua, caci acum vreo opt ani, a incercat sa organizeze ceva asemanator, doar ca pe elt traseu, cu alte scopuri. La fel de grandios insa. Atunci, nu a reusit.
Ascultam amandoi in tacere, sotia sa si cu mine. Noutate, era doar pentru mine. Incet, spusele lui Joji incepeau sa imbrace conturul unui proiect. Fireste ca am fost uluit (si acum sunt!). Era in spusele acelea si speranta, si promisiune, si defulare. Un om care nu a trait niciodata o viata mediocra, un om care a fost mereu in centrul atentiei povestea despre intentia sa de a lansa un proiect de anvergura planetara.
Joji a practicat in copilarie si tinerete canotajul, apoi a inceput sa practice velismul, ca amator o vreme – nu prea multa vremea, caci mereu a fost manat de ceva sa fie in frunte, sa conduca. Si a ajuns in echipa nationala de Finn Dinghy, a obtinut titluri, s-a afirmat. Lucrurile au evaluat pana aici firesc, iar continuarea a fost si ea fireasca, pana la un punct. Apoi, mai putin firec. As spune, chiar deloc firesc. Caci impreuna cu un vecin, cu care au vaslit impreuna, apoi au concurat impreuna in regate, au inceput sa viseze. Vecinul a fost sa Nandi, sau asa cum cartile de istorie a velismului (si la vremea respectiva toate revistele de specialitate) il pomenesc – Nandor Fa.
Cei doi tineri decid ei, in una din serile de toamna tarzie cand nu se mai putea iesi cu iolele, langa o ceasca de ceai, sa plece sa incojoare pamantul pe o barca cu vele. Nici mai mult, nici mai putin. Doar atat- sa inconjoare pamantul cu velel! Ei, doi tineri fara posibilitati materiale, cetateni ai unei tari „socialiste”, fara experienta pe mare, fara nava, fara nimic. Nebunie curata, s-ar putea spune. Sau vise nebune de copii- daca nu ar fi fost vorba de doi tineri de peste douazeci de ani. Deci, s-a facut afirmatia ca da, in regula, vom inconjura pamantul pe un velier. Pana aici, inca nu s-a intamplat nimic, multi dintre noi am visat, visam la asta. Dar tinerii nostri au continuat, cu detalii tehnice, cum ar fi acela ca nu ar fi rau daca ar avea si o nava. O nava? Joji era student, Nandi lucra ca si instructor la un club de velism. O nava cu vele capabila sa navigheze pe ocean costa cam cat veniturile lor pe vreo 20 de vieti! Dar nimic nu conteaza, ei viseaza mai departe: nu vor merge pe drumul utilizat in mod normal de navigatorii circumterra, ci pe drumul cel mai greu, de la vest spre est. Adica, avand permanent vantul dinaintea traversului, impotriva valurilor. Prinde contur traseul – din Adriatica la Gibraltar, Insulele Capului Verde, Brazilia, Cape Town, Australia, Capul Horn si inapoi in Adriatica, prin Gibraltar. Ametitor!
Si cei doi socotesc, aduna, inmultesc si impart. Se impune ca singura solutie viabila, sa construiasca nava in regie proprie, din fonduri personale (care nu prea existau!) si adunate de la familii. Ca tip, se impune o nava de 31 de picioare, care la vremea respectiva se construia in unul din santierele navale de pe malul lacului Balaton, dupa o licenta suedeza, nava cunoscuta sub numele Balaton 31. In versiunea originala, suedeza, facuta sa infrunte conditiile din marile nordice, robusta, cu cockpit mic si spatii interioare largi. Adaptata pentru apele calme si cu vanturi slabe de pe Balaton. Dar, la indemana! La indemana? Pai, doar pretul corpului, si insemna mult mai mult decat puteau cei doi sa adune de la familii. In fine, povestea e lunga, dar cei doi au depasit toate obstacolele, au pornit sa inconjure lumea, s-au intors – si au scris o pagina de istorie! In 700 de zile au inconjurat pamantul cu o barca cu panze de nici 10 metri lungime. Doi tineri nascuti si crescuti intr-o tara fara litoral marin, cu regim comunist, fara resurse materiale. Ar trebui sa pun semn de exclamare la propozitiile astea, de fapt la toate propozitiile de aici, este intr-adevar de neimaginat cum de au reusit. Nu o fac, si nu o fac cu intentie. Joji nu este omul despre care trebuie vorbit in semne de exclamatie. Nu, Joji este poate cel mai modest om pe care l-am cunoscut. Vorbeste mereu cu naturalete, fara emfatism. Si nu l-am auzit niciodata spunand cat a fost de greu, si cat de indemanatic a fost in rezolvarea vreunei probleme, in invingerea vreunui obstacol.
Acum, in masina, vorbeste la fel de linistit si natural despre un alt proiect, pe care doreste sa-l realizeze. Din nou, ceva ce pana acum nimeni nu s-a gandit sa faca, ceva nou. Si din nou, planurile sale au anvergura planetara.
Ascult, intrebari dupa intrebari mi se nasc in minte – si capata raspuns – expunerea este logica, cronologic descrie traseul, scopurile, piedicile de invins, mijloacele de realizare. Totul curge frumos, se incheaga in mintea mea. Sunt fireste complet depasit, ma multumesc sa ascult, in final il asigur de sprijinul meu neconditionat si total.
Vremea a trecut, proiectul a inceput sa prinda contur si in realitate, a fost anuntat in cadrul unei conferinte de presa, la Budapesta, in prezenta a cam 200 de ziaristi si velisti si a circa 20 de diplomati africani. Asa a luat fiinta oficial Africa Europe Challenge. Asta a fost cu un an in urma. Pe vremea aceea, discutam cu Joji despre ce fel de indatoriri ma asteapta in cadrul acestui proiect.
Pe masura ce lucrurile evoluau- conferinta de presa de la Luxenbourg, prezenta la diferite forumuri internationale, etc, in mine a aparut in mod ciudat un sentiment de frustare, pe care nu il intelegeam. Ce putea fi? Se anunta o aventura iesita din comun, un an in care puteam sa cunosc Africa, sau cel putin tarile africane cuprinse in cadrul proiectului, sa cunosc multi oameni interesanti, sa fiu si sa ma simt util. Si atunci, de ce sentimentul de frustatie? Ma simteam nemultumit, simteam ca nu-mi gasesc locul, mi-am pierdut pacea sufleteasca. Am recapitulat de multe ori ce am de facut, care au fost propunerile din partea lui Joji, totul dadea imaginea unui lucru implinit.
Apoi, pe neasteptate, s-a clarificat in mintea mea dorinta de a participa la acest proiect in cu totul alta calitate. De ce sa nu pornesc in concurs, cu propia nava, ca skipper? Si de ce nu alcatuiesc un echipaj? Ar putea fi un echipaj national roman – si cu asta s-ar scrie o pagina de istorie!
Tata, Dumnezeu sa-l ierte, spunea ca un barbat trebuie neaparat sa faca ceva ce va ramane si dupa moartea lui. Da, daca as reusi sa alcatuiesc un echipaj national romanesc, care sa inconjoare Africa pe o nava cu vele, asta ar ramane si dupa moartea mea. Nu pentru mine, ci pentru romani, pentru tara. Incercare grea, caci e nevoie de a organiza cam 60-70 de oameni, e nevoie de o multime de bani, si nu e deloc lipsita de riscuri.
Incet, gandul acesta se intareste, ma face sa visez (si) cu ochii deschisi. Discut despre asta cu prietenii, cu cunoscutii. E de la sine inteles ca cei mai multi mi-au explicat de ce nu este posibil. Dar nici eu nu sunt dintre aceia care renunta cu usurinta. Dupa ce am facut un total aproximativ, m-am speriat totusi vazand suma ce a rezultat. Apoi, au venit, s-au adunat alte si alte greutati care vor trebui depasite. Gandul a inceput sa doara. Atunci mi-am spus in minea mea, ca s-a nascut durerea. Da, durerea, caci ce altceva simti atunci cand vrei foarte tare sa infaptuiesti ceva, ceva ce depaseste cu foarte mult puterile unui singur om, posibilitatile sale materiale, rezerva sa de timp – dar care merita oricate eforturi si sacrificii, merita sa te expui, sa risti sa pierzi in foarte multe feluri, iar daca totusi reusesti, inseamna sa sacrifici mai mult de un an din viata, sa-ti pui in pericol viitorul, odata pe drum, a doua oara dupa ce te intorci; Da, durere. Si asta este ca la o nastere – doare, dar daca pruncul este in bratele tale, durerea este uitata, ramane doar bucuria.
Acum sunt in faza in care doare, doare rau. Si in faza in care sper – sper sa se nasca, proiectul, sa fie de bine, sa gasesc acei entuziasti, despre care stiu sigur ca exista, sa ajung cumva la ei, sa le aduc la cunostinta nasterea acestei dureri. De multe ori in istorie s-a dovedit ca romanii stiu sa se uneasca, atunci cand interese nationale majore o cer. Pentru mine, in conceptia mea, acest proiect este un proiect national major. Da, azi, in conditii de criza, de demoralizare, de greu. Caci a duce numele si imaginea Romaniei peste tari si mari a fost, este si va fi in veci un proiect national de importanta deosebita. Si stiu ca nu doar eu simt asta.
Comments are closed