Ajungem la Saint Malo spre seara, pe ninsoare, dar parcam de indata in port, mai exact in zona de reparatii si intretinere. Sunt foarte emotionat, am mai fost pe aici si am amintiri placute. E unul dintre orasele unde mi-ar place sa traiesc. E adevarat ca urasc frigul, si ploaia, si hainele groase, dar ma da gata frumusetea salbatica a plaiurilor de aici, sunt impresionat profund de istoria acestor oameni, care au terorizat sute de ani coastele englezesti si nu au putut fi cuceriti niciodata, care ies in larg atunci cand noi, cei obisnuiti cu apele calde de la marea Neagra si Egee si Adriatica ne ascundem prin porturi. Cei doi tovarasi de calatorie incep sa cerceteze locurile unde ar putea fi barci de concurs, eu ma uit la tot ce cred ca merita sa fie vazut. Comentam ce vedem, dar punctele de vederes unt diferite, caci ceea ce eu apreciez din punct de vedere al crusingului, pe amicii mei ii lasa complet rece, iar pe mine vederea unui trimaran de curse, cu cabina cam cat cusca unui caine de dimensiuni mijlocii ma face sa am cosmaruri. Pot intelege ca o astfel de nava merge repede, dar pot mult mai greu sa-mi imaginez petrecerea a mai multe saptamani sau luni la bord. E drept, eu am experienta a multa vreme la bord, ei au experienta de concurs (chiar daca doar pe Balaton, sau in regate costiere pe mare). Dupa ce exploram toate locurile unde ar putea fi gasita o barca de concurs – si nu gasim nimic interesant – mergem la biroul firmei Etoile Marine, a lui Bob Escoffier. Un nume ce nu mai are nevoie de prezentare! E vineri spre seara, deci nu-mi fac sperante sa gasim pe cineva. Totusi, biroul e deschis, si o doamna extrem de amabila si gata de ajutor ne deschide. Intreb despre „Etoile Australie”, un Open 50, proprietatea lor, care a iesit pe locul trei in Route de Rhum anul acesta. Fireste, stiam ca Bob este in Caraibe, ca sotia sa este la Paris. Discutam o vreme, primim numere de telefon, adrese de mail, discut la telefon cu Francoise Escoffier (la Paris am constatat ce este foarte atractiva!), stabilim o intalnire la Paris pentru a doua zi, apoi plecam prin oras. Cascam gura ore intregi privind navele, ecluzele, vestitul prag de la intrarea in portul turistic, ne plimbam prin cetate. Tarziu, cu mult dupa ce s-a intunecat, incercam sa gasim un loc de inoptat. NU e usor, dar pana la urma gasim undeva in suburbii o pensiune ce ne-a intrecut cu mult asteptarile: o camera de zi cu bucatarie americana, de vreo 70 de metri patrati, incalzire in pardoseala, un dormitor cu trei paturi la etaj. Acces WIFI, TV, amabilitate, si totul la acelasi pret ca si hotelul ETAP din Caen, cu o noapte mai inainte. Proprietarul, un tip simpatic, si-a dat seama ca avem ceva legaturi cu marea (l-am intrebat cum si-a dat seama, si mi-a zis ca asta se vede pe mine de la distanta- i-am promis un pahar cu rom!), apoi ne-a povestit ca este pensionar, ca are o barca cu motor de vreo 6 metri si ca in fiecare zi merge la pescuit; a zis ca doar pescarii sunt barbati adevarati, apoi m-a intrebat daca eu sunt pescar! Ghiciti voi ce i-am raspuns
A doua zi, micul dejun (ne asteptam sa fie traditionala cafe au lait si doua briose) ne-a gata inca o data. Dar calatorului ii sta bine cu drumul, asa ca am pornit spre Paris.