Episodul I

            Ce face omul iarna? De ce sa stau în Constanta, iarna? Intrebari care ma chinuie de multa vreme, jurandu-mi, de fiecare data, ca asta va fi ultima iarna aici, ca de la anul voi trece balta din nou inspre toamna. Stiu cum e în Caraibe iarna si stiu ca e bine. Acum, aici la Constanta, nu e bine. Nu-mi gasesc locul, nu-mi vine nici macar sa scriu. Ma duc la birou din inertie, ma mai uit pe Facebook, mai citesc ce scriu altii, dar nu sunt eu. Noroc cu firma, ca-mi mai ocupa timpul. Pe la inceput de ianuarie, visand la Caraibe, mi-am amintit de Dorin, care plecase în Sicilia, de Revelion. Socotesc eu datele si cand calculez ca trebuie sa fi revenit, il sun. Raspunde, dar nu în felul în care eram obisnuit, ci usor retinut, parca banuitor, simteam raceala metalului armurii pe care o trasese în graba. Abia cand ma intreaba de la ce numar il sun, inteleg: sunam de la telefonul de pe birou, nu de pe… cum sa-i spun? Celular? Mobil? Discutam, ma interesez cum a fost si inteleg ca a fost excursie, nu calatorie. Sa ma explic: Dorin este calator, el nu merge sa vada ceva anume, el merge ca sa mearga. Este, cred, expresia vie a conceptului oriental care spune ca nu capatul drumului este telul, ci drumul în sine. A descris el insusi asta, în multe feluri, în scrieri proprii, mai bine decat as putea sa o fac eu. Curios, intreb daca si sotia lui este la fel de „entuziasta”. Rade doar. Din vorba în vorba aflu ca mai are o saptamana de concediu. Pe loc, il invit la Constanta. Este un om cu a carui prietenie ma mandresc, de la care am invatat multe, a carui vorba cumpanita aduce bogatie cu fiecare cuvant. Dar, se lasa greu. Stiu ce inseamna un drum Oradea-Constanta si retur, am fost de vreo doua ori acolo, dar aduc argumente peste argumente, ma transform în PR-ist al CFR Calatori si descriu pe larg avantajele calatoriei în vagoanele cuseta, frumusetea tarii noastre, daca esti atent sa nu bagi în seama gunoaiele stranse la margine de sina. Usor, simt ca cedeaza. Vine insa cu o intrebare care ma lasa mut:

–Si ce facem, daca vin?

Adica, sa ne vedem, sa povestim, nu e destul! TREBUIE si sa FACEM ceva! Ce naiba am putea face? Ca eu nu beau vin fiert, el nu bea nimic, suntem insurati amandoi… Se pare ca am gandit prea mult, caci zice:

-Iesim pe mare?

Aaaa, deci asta era! OK.

-Iesim, Dorine, cum sa nu iesim!

Dar tipul e ardelean capos. Zice:

– Si unde mergem?

Episodul II

Iarasi ma blochez: suntem în ianuarie, e frig, pe Marea Neagra nu este tocmai sezon, dar nici prea rau nu este. Eu ies cam de doua ori pe saptamana, pentru cateva ore. Raspund rapid, ca mergem la Eforie. Rabufneste, ca asta nu e drum. Bine, zic eu, mergem la Mangalia. Este un drum de 4-8 ore, depinde de vant. Sunt sigur ca asta va fi în regula, dar ma insel:

– Rahat! Mergem la Istanbul?

Cu asta, ma blochez! 200 de mile marine, adica circa 370 de km, si inca atata inapoi. Adica, vreo doua zile incolo, doua inapoi, plus vreo zi acolo. Hm, pe trei-patru zile, prognoza meteo e destul de precisa, Bananec Blues e facut pentru valuri, vantul ii place…

-Mergem! Zic.

Se bucura, dar simt ca abia acum realizeaza ce inseamna asta. Si, ardelean fiind, incepe sa construiasca cu incetinitorul:

-Daa, barca e în regula? Cam cat ar costa? În cat timp am putea pleca? Cine mai vine? Nu stiu cum sa-i spun Cosminei… Si asa mai departe. De acum, eu sunt cel pornit. Argumente, cifre, tacam complet. În final, decidem ca plecam. Inchid telefonul, socotesc si ras-socotesc, dar pare cu adevarat fezabil, desi e sigur nebunie. În timp ce studiez cu sarguinta tot felul de prognoze meteo, apare un prieten, Liviu. Se uita ce fac, si ma intreaba daca vine vreo furtuna. Stie ca ma uit de cateva ori pe zi la hartile sinoptice ale mai multor centre meteo, pentru ca am barci în grija în port si nu vreau sa fiu luat prin surprindere. Spun ce fac, si de ce.

– Cine e Dorin? Ma intreaba.

Explic. Brusc, vad ca se aprinde:

-Mergem! Vin si eu!

Are copil de cateva luni, alaturi de fiul „mai mare”, cel de 5 anisori. Dar Liviu este iremediabil indragostit de mare. Facem planuri, ne gandim la echipaj. Vorbim cu cativa dintre fostii mei studenti, se alcatuieste o lista cu cativa oameni. Pana a doua zi, am un echipaj de trei, siguri. Trebuie sa mai caut, carturile sunt lungi si friguroase. Ma suna Dorin, care vrea sa-l aduca pe Mike, un prieten de multe aventuri. Sigur, sunt de acord, daca Mike stie ce inseamna mare, iarna, Marea Neagra iarna. Zice ca e în regula. Bun, suntem patru. Dar Dorin e vulpoi, si pune cu lingurita: Mike are un prieten, Iulian, alpinist, a facut toate varfurile din Europa si a fost si în Caucaz. Poate veni si el? Nu vad impedimente, deci sa vina. Socotesc: Adi, fost student, e apt de cart. Liviu, stie sa tina un curs, apt de cart. Cu mine, am fi trei. Ceilalti trei, observatori, la inceput, pana invata sa tina timona. Merge. Stabilim sa ne intalnim luni. Cei doi, Mike si Iulian, vin de la Suceava, Dorin de la Oradea, Adi de la Bucuresti, noi suntem aici. Impreuna cu Liviu, facem rapid cateva cumparaturi. Luni dimineata, apar sucevenii. Amandoi, lati în umeri. Amandoi, cam la suta de chile. Iulian, cu fata de moldovean hatru, tace. Mike, mai vorbaret. Simt ceva, si incep sa vorbesc cu accent ardelenesc. Prinde din zbor, si ma imita. Aflu ca a fost student în Cluj. No, asta-i bine!

Episodul III

Mergem la nava, baietii pun bagajele în cabina. Apare si Adi. Pornesc instrumentele, motorul, verific, pare în regula. Dar nu este! Nu vad ledul de la pilotul automat. Ma uit mai bine, nu se aprinde. Incerc pilotul, nu reactioneaza. No, asta-i bai! Adi, sosit intre timp, dupa ce il trimit pe catarg sa verifice contactele lampii de la capelatura, se uita, desface si verifica, dar nu da de capat. Nu merge. Desfac si eu, si vad o piesa minuscula, desprinsa de undeva si cazuta în interiorul cutiei. O ridic, o arat, si discutam ce ar putea fi. Apare si Sorin Learschi, unul dintre profesorii nostri, marinar de felul lui, comandant si Amiral. Cu logica de fier, o ia pe firul apei. Adi, si el. Nu ajungem la vreo concluzie, alta decat ca nu merge. Il Sun pe Liviu, care trimite doi dintre tehnicienii lui. E clar, piesa cazuta este o dioda de protectie pe alimentare, care s-a umflat si de aceea s-a rupt din lipitura. Clar, nu? Eu nu ma pricep, de aceea dau cu hotarare din cap, ca da, da,  sigur ca asa e! Baietii fug în oras, aduc cateva piese, pun una la loc, dar „george” tot nu porneste. De la o nava vecina, vine Skipperul, si el comandant în timpul liber, la „comerciala”, zice ca la naiba cu „george” (pilotul automat, în acceptiunea mea)! Suntem destui, tinem timona. Ceilalti se raliaza. Apare si Dorin, adus cu taxiul de la gara de o figura pitoreasca locala, un fost fotbalist emigrat în Australia si reantors. Adera si el la solutia  „timona la mana”. Am retineri, dar nu am timp. Daca echipajul vrea, asa sa fie. Dorin fuge sa cumpere de-ale gurii, el fiind vega. Apare si Liviu, cu butelia plina si cu motorina. Alimentam, despachetam, vine si Dorin, suntem cam gata de plecare. Dar e deja trecut de amiaza. Plec sa fac formele de iesire. Nimeni la Capitanie, Politia de Frontiera e la Dana 0, în portul comercial. Privesc ceasul: tarziu. Decid sa facem escala la Mangalia, dormim acolo, si tot acolo facem si formele de iesire. Gata, plecam. Marea e cenusie, bate sudul, nu tare, doar atat cat trebuie ca sa fie un pic de val si sa ne franeze. Dupa ce trecem de capatul digului de nord al portului comercial, calculez ca vom ajunge pe la 9 seara la Mangalia. Pe drum, fac pe ghidul turistic si prezint frumusetile litoralului celor veniti „din provincie”. Mergem cu motorul, cu velele ar trebui sa mergem în volte. Stiu de multa vreme ca vantul bate intotdeauna din prova, nici macar nu ma mai enervez pentru asta. Iarna, pe Marea Neagra, vantul predominant bate dinspre nord. Nu astazi, cand bate exact dinspre sud. Ajungem, ne legam la ponton. Pe ponton, mooring-man-ul Marinei, care ne ajuta la acostare, si politistii de frontiera. Politicosi, amabili, ca intotdeauna. Si aici, si la Constanta. Sant recunoscator, desi este situatia normala. Cu actele navei, plec la Capitanie. în 10 minute s-a rezovat tot. Si aici, nu doar profesionalism, ci si politete si eficienta. Imi place tot mai mult. Daca ai actele în regula, toti se poarte cu respect, cu politete, cu competenta. Macar de ar fi asa peste tot!

Urmeaza cina, pe care reusim sa o comandam cam aproape de miezul noptii, apoi somul.

Dimineata, soare, cer senin. Rapid, fugim la un restaurant (nu spun numele restaurantului LA PIRATI, ca sa nu se creada ca fac reclama!), bem o cafea, nu rezistam tentatiei unui mic dejun rapid, apoi la nava. Pornesc instrumentele, motorul, anunt Capitania prin VHF, receptionez „drum bun”-ul lor, si plecam. Toata lumea e în cockpit si fotografiaza de zor. Adi la timona, recunoaste locurile pe unde am trecut aseara si se descurca perfect. Iesim, si valurile dinspre sud-est incep sa ne scuture. Ridic randa, care ajuta putin motorul, dar nu prea avem viteza. Ma gandesc, la viteza asta vom ajunge la Istanbul cam cu o zi intarziere, dar inca nu spun nimic. Poate, se schimba vantul. Poate, prindem curentul principal, care pe litoralul romanesc si bulgaresc curge spre sud. Daca nu, atunci asta e. Ma incearca o usoara stare de greata. Va trece. În fiecare an la prima tura mai lunga o simt. Stiu sa o stapanesc. Dar nu trece, ci se accentueaza de la minut la minut. Sunt doua solutii: sau în cockpit, privind orizontul, sau în cabina cu ochii inchisi. Aleg cabina. Nu prea e bine. Ies. Dorin ma imbie cu portocala. Bine, asta în general ajuta. Mananc, are gust bun. Cobor la instrumente, dar nu mai pot: ţâşnesc în cockpit si vars cu spasme peste bord. Baietii ma privesc, dar nu scot un cuvant. Marai ceva catre cel de la timona, despre linia serpuita pe care o desenam pe apa, dar supararea e mai mult ca sa-mi „calc” demnitatea sifonata de varsatura, decat adevarata. Baietii acum invata sa tina drumul, iar abaterile de 10-15° nu au relevanta, mai ales pe valuri. Incerc sa-mi aduc aminte, cand mi-a mai fost aşa de rau. Nu reusesc, dar sigur sunt cel putin 10 ani de atunci.

Despre urmatoarele 24 de ore, nu am multe amintiri: Liviu mancand, rooful deschis, astea ma scoteau din minti! Cine a facut de cart, cat timp, nu stiu. Dar Adi si Liviu, au organizat, Dorin e ca un ceas elvetian cu constiinta, Mike indura si tine timona (mai la dreapta, mai la stanga, dar e acolo), Iulian zace ca mort în cabina prova. A doua zi, ma trezesc cu multe pe cap. WC-ul infundat (e vina mea, nu am apucat în graba plecarii sa fac instructajul, apoi am uitat), motorina pe punte, de la alimentare. Stai putin, cum alimentare?! Calculez, si da cu virgula. Nu ar fi trebuit. Baietii explica: a trebuit alimentat, ca s-a oprit motorul. Eu stiam ca micul Kubassa Nanni consuma cam 1,5-1,6 litri pe ora, dar se pare a luat mai mult. Vom vedea.

Episodul IV

            SILE

Aflu că peste noapte, s-a turnat în rezervor şi a doua canistră. Se pare că starea mea de aproape comă a fost chiar mai rea decât simţeam eu: nu reţin să fi auzit a doua realimentare, ce-mi aduce o grijă în plus. Golirea ambelor canistre înseamnă un consum de peste 2,5 litri pe oră, ceea ce mi se pare extrem de improbabil. Nu ştiu dacă de îngrijorare sau nu, dar parcă mă simt mai bine. Scot capul şi mă uit în jur: toţi prezenţi, în cockpit! Marea e mai liniştită, deşi hulă mai este. Mergem cu vânt dinaintea traversului şi uneori mai sar stropi pe punte, dar mergem frumos. Dacă azi noapte nu am avut putere pentru asta, acum se impune să vedem de ce s-a oprit motorul. Inspecţia vizuală nu arată nimic deosebit. Nu se văd scurgeri de motorină sau ulei, curelele sunt întinse normal, pare a fi în regulă. Încercăm o pornire, dar nu se aude decât zgomotul contactului. Este grav, bateriile sunt complet descărcate, deşi, azi noapte, după ce s-a oprit motorul, comutasem pe bateria de consum pentru a proteja bateria de start. Se pare că băieţii au insistat prea mult să reporneasca motorul, descărcând bateriile peste limită. Vânt avem, mergem frumos, dar este evident că nu vom putea intra în Bosfor cu velele. Dincolo de faptul că navigaţia cu vele este interzisă în strâmtoare, pe vânt dinspre sud ar trebui să navigăm în volte. Exclus. Rămâne o singură soluţie: acostarea şi reîncărcarea bateriilor, precum şi revizia motorului. Nu ştiu de ce s-a oprit, nu ştiu de ce a consumat atât de mult. Liviu mă ajută şi găseşte două posibile porturi pentru escala tehnică: unul pe coasta bulgărească şi unul pe coasta turcească, la vreo 20 de mile spre est de Bosfor,  deci în Asia. Cel bulgăresc ar obliga un curs ce ne-ar duce uşor spre nord, deci înapoi, aşa că cel asiatic ne convine mai mult. Apoi, este si mai interesant, în Asia! Nu este „port of entry”, nici măcar port de tranzit, dar are semnul de marină, deci are facilitati pentru acostarea navelor de agrement. Nu sunt sigur că acestea există în forma cu care lumea este, în general, obişnuită, adica ponton, sau cheu (suficient de jos, pentru nave ca a noastră), sau este vorba doar de o geamandură sau loc de ancorare, am văzut destule astfel de aşa numite marine unde nu aveai nimic, inafară de protecţie împotriva valurilor. Dar nu prea avem de ales, şi apoi, acolo vor fi oameni, deci vom putea, în final, să ne rezolvam problema. Comand cursul necesar, cu corecţie de derivă şi nava se bandează frumos. Spre după amiază, intersectăm drumurile navelor care afluează spre strâmtoare sau se răsfiră ieşind din ea. Vântul a fost cam nestatornic peste zi, dar acum suflă frumos. Modific uşor cursul şi gonim cu şase noduri, cu nava bandată până aproape de copastie. Nu sunt chiar în largul meu. A acosta noaptea într-un port necunoscut, doar pe vele, este mai dificil. Varianta B ar fi să încrucişăm în largul portului şi acostăm doar a doua zi. Mă gândesc şi la cei de acasă care aşteptau veşti de la noi încă de ieri seară şi acum trebuie să fie îngrijoraţi rău. Mă liniştesc, gândind că „văzând şi făcând”, adică apropiindu-ne de coastă, vom avea semnal la telefoane. Apoi, dacă voi vedea că acostarea poate ridica probleme, voi putea să decid aplicarea planului B. Oricum, trebuie pregătită ancora care se odihneşte în puţul ei, pentru a evita ca pe valuri mari să joace, dacă ar fi la post. Adi este singurul, înafara mea, care ştie să facă asta. Deci:

-Adi, pune ancora la post! Adaugă măcar 50 de metri de parâmă la lanţ, asigură-te că nodurile sunt făcute cum trebuie, ai grijă să nu fie noduri pe lanţ sau parâme, să fie colac în ordinea în care se va desfăşura!

Acum înţeleg ce bine e să predai un curs complet, de o săptămână, în care toţi studenţii au timp să facă, de mai multe ori, toate manevrele care pot surveni într-un voiaj! Devin siguri pe ei, chiar pot să conducă nava, în aproape orice împrejurări. Este adevărat, obosesc tare în astfel de ture de câte o săptămână, dar iată că dă rezultate! Adi a muncit cel mai mult, el a îndrumat proaspeţii veniţi la bord cum să ţină drumul după compas, a urcat pe catarg, de toate.

În timp ce eu mă gândesc la cum va fi şi încerc să memorez contururile coastei şi adâncimile, Adi coboară şi începe să se schimbe, căci l-au cam udat valurile care stropesc uneori prova. Brusc, telefoanele prind glas şi se aud emailurile si SMS-urile care intră. Băieţii dau năvală şi urmează un cor de „suntem bine”, „acostăm diseară”, „ce e pe acasă” samd. Mai avem vreo patru mile până la intrarea în portul SILE, deci băieţii au ocazia să audă cu se discută prin radiotelefonul VHS (unde ultrascurte):

-Sile Port Captain! Sile Port Captain! This is sailing vessel Bananec Blues, Over!

Nici un răspuns. După vreo jumătate de minut, repet. Tot nimic. Încerc la Poliţia portuară, apoi la Vessel Traffic System şi tot nimic. Aşa nu merge. Dacă nu găsim pe nimeni să preia parâmele de acostare poate fi periculos, mai ales dacă vântul „cade”. Pe hartă, este trecut şi un număr de telefon, dar este al Gărzii de Coastă turceşti, numărul de la Istanbul, de la Comandament. După încă vreo câteva încercări, după ce am ascultat pe toate canalele, nu-mi rămâne altă soluţie. Sun şi răspund instantaneu! Doar că interlocutorul nu vorbeşte engleza… Reuşesc apoi să găsească pe cineva care rupe câteva cuvinte. Primesc un alt numar de telefon,  formez şi răspund imediat: ştiu deja de noi! Încerc să le explic despre ce este vorba, dar nu mă lasă: cer poziţia, direcţia, viteza navei; numărul de persoane la bord. Mă supun, apoi încerc din nou să explic problema noastră. Scurt, îmi comunică să sun la numărul universal de ajutor, echivalentul lui 112 în Europa. Sun acolo, formez numărul 3, şi intră o voce clară în engleză, care mă întreabă dacă noi suntem „sailing yacht”. Confirm şi îmi cere din nou poziţia, direcţia, viteza, numărul de persoane la bord şi naţionalitatea echipajului. După aceasta, mă întreabă ce probleme avem. Explic şi decide să trimită „our speed boat”. Nu cred că este cazul, dar nu mă bagă în seamă!

–Our speed boat is under way to you. ETA în 30 minuts. Standby în Ch 16.

Asta e, sper să se fi îînregistrat convorbirea căci specificasem că nu avem nevoie de ajutor. Asta, pentru a evita eventualele cheltuieli, care, în anumite cazuri, pot fi uriaşe. Ne vedem de drum, în timp ce încercăm să desluşim lumina balizelor de la intrarea în port. Suntem cam la trei mile, mergem cu vreo 2-3 noduri, doar cu focul. Intrarea este paralelă cu ţărmul, deci trebuie să mergem perpendicular pe ţărm şi sa virăm după ce vom vedea cele două balize la travers babord. Destul de periculos căci trebuie să ne apropiem mult de ţărm, iar apa e mică. Bananec Blues „calcă” aproape 2 metri. Sună telefonul, sunt cei de la 112 turc. Ne asigură că „speed boat” este pe drum, să fim atenţi. Peste vreo 10 minute, sună din nou, spun că „speed boat” a ieşit din Bosfor şi vine spre noi. Peste câteva minute, printre luminile de navigaţie se disting unele, împreună cu un reflector puternic ce caută în jur. Sunt cam acolo unde eram când am dat poziţia, deci trebuie să fie speed boat-tu pazei de coastă. Fac si eu semn cu reflectorul de mână, ne văd şi vin. Vin tare repede, este evident un „speed boat”.  Ne ajung în câteva minute, apoi staţia prinde glas:

-Sailing yacht, this is turkish Coast Guard! Sailing yacht Bananec Blues, go on Coast Guard! Chanel 68!

–Chanel 68, răspund şi comut.

-Sailing yacht, what is the name of your vessel?

–Bananec blues!

-Speling, please!

–First word: Bravo, alpha, november, alpha, november, echo, charlie. Second word: Bravo, lima, uniform, echo.

Dialogul continuă, în timp ce nava lor se menţine cam la 30 de metri în pupa tribord faţă de noi, iar reflectorul ne lumineaza puntea.

–Do you need help?

Asta, e întrebarea capcană! Daca spun da, sau ne remorcheazăî, evident că nu pe gratis!, sau ne salvează, pe noi, oamenii, şi lasă nava noastră în voia sorţii.

–NO, no need help!

Încerc să fiu foarte categoric. Încet, lucrurile încep să se clarifice: explic despre ce este vorba, ei se oferă să ne escorteze până în port. Mulţumim frumos, asta e bine. Apoi, spun că doresc să vină la bord, să controleze. Evident, nu mă opun, nu am motive. Este un pic de hulă, dar nu mă îngrijorez, suntem destui pentru a proteja bordajul navei noastre. Vin spre noi. Sunt profesionişti, se aşează paralel cu noi, la vreun metru. Ţinem cursul, ambele nave, se dau parâme iar soldatii turci aşează baloane de acostare. Ne lipim de ei, la nivelul punţii lor pupa. Nava lor, înafara de inscripţia Turkish Coast Guard, nu are nimic dintr-o navă militară! Este un yacht cu motor, unul deosebit de frumos, de mai bine de două ori mai lung decât Bananec Blues! Aştept să urce la bord, dar comandantul lor mă pofteşte pe mine la ei, cu actele. Urc. Salonul lor scăldat în lumină este spaţios, cald, cu mulţime de instrumente de navigaţie. Le prezint actele, fac cópii după paşapoarte, discutăm. Cer scuze pentru deranj, sunt asigurat că totul este OK. Uniforme perfect călcate, amabilitate, profesionalism. Impecabil. Sunt impresionat. Din vorbă în vorbă, aflu că portul spre care ne îndreptăm se numeste SILE, cu sh, nu cu s. Bun. Mă întorc la bord, ne dezlegăm şi pornim spre port. Încet rămânem în urma lor. Pe vântul ce abia adie nu putem ţine pasul cu ei. Acum vedem balizele, apoi vedem cum virează ei, apoi ne cheamă prin statie:

-Aveţi grijă, la intrarea în port ţineti lângă baliza roşie. Dincolo e apă mică.

Apoi, vedem nişte lanterne pe capătul digului de larg. Ne fac semne. Intrăm în port. Prin staţie ne spun să acostăm la tribordul lor. Încă nu văd unde sunt. Mergem încet. După două-trei minute văd yachtul lor, comand jos velele, şi duşi de inerţie ne lipim de tribordul lor. Militarii turci ne prind parâmele, ţin fenderele, totul merge ca uns. În sinea mea sunt mândru de prestaţia băieţilor mei, care se mişcă la fel de profesionist ca turcii! Gata, suntem în siguranţă! Le întindem cablul de curent pe care-l cuplează la instalaţia lor. Ei au generatoare. Pornim aerotermele din cabină şi atmosfera devine plăcută. Băieţii socializează cu turcii, la început reţinuti, apoi din ce în ce mai volubili. O sticlă de vin trece la turci, care nu prea zic nu…

– va urma –