SILE (continuare)

Mancam ceva, pregatit de Dorin si Adi (de unde o avea baiatul asta atata energie?), timp in care ma gandesc la evenimentele din ultimele zile. Am fost tare „sea sick”, dar tot am bagat ceva de seama: pe traseul pe care am venit, am incercat sa raman in curentul predominant Nord-Sud, specific litoralului de vest al Marii Negre. Dar nu am simtit efectul acestuia, ci, parca, dimpotriva. Vantul a fost de sud, dar nu atat de tare incat sa nu fi putut remarca efectul curentului. Voltele pe care le-am facut ne-au purtat cam 20 de mile la dreapta si la stanga directiei principale, dar fara efect palpabil de curent. Ramane sa mai studiez problema.

Am mai rememorat, cat am putut, ce am spus si ce am facut pe drum, provocat de o iesire a lui Liviu, pe care in alte imprejurari as fi rezolvat-o prin invitatia de a parasi imediat nava. Dar nu am facut asta. Din cateva considerente: primul, pentru ca il cunosc bine pe Liviu, si am mare respect pentru acest om; al doilea, pentru ca ceea ce a spus (desi a vorbit cu patima, cu rautate, cu dorinta de a lovi), era cel putin partial, adevarat. Am fost rau cu el, era singurul pe care, in starea de rau in care ma aflam, l-am putut „incarca” cu problemele mele. Singurul, pentru ca este prietenul meu, iar prietenii au regim special, intotdeauna. Apoi, dupa cateva zile pe mare, vine acea zi in care apar refularile, mai intotdeauna in ziua a treia. Am preferat sa temperez situatia, spunand ca vom discuta a doua zi. Am avut dreptate, dimineata Liviu si-a cerut scuze. La randul meu, am cerut scuze pentru felul mai dur in care ma purtasem. A fost interesant sa rememorez cum s-au purtat coechipierii. Cred ca toti ar putea fi transformati in membri de echipaj pentru un voiaj lung. Evident, Adi este perfect amarinizat, are calitati certe de skipper. Liviu se teme de mare, lucru bun, asa nu va risca inutil. Mike are rezistenta fizica si morala, are umor, stie sa fie bun coechipier. Poate o usoara dezordine, o usoara delasare, compensate insa de dorinta evidenta de a invata, de a cunoaste. Iulian, vast in toate cele, dar cu o doza de individualism, ciudata, pe care uneori o dezminte vehement, prin purtare, prin implicare. Despre Dorin, nu am ce spune nou, este cel cu care as dori sa fac drumul cel mare, circumterra.

Este placut acum in salonul navei, aerotermele dau o caldura placuta, fara miros, asa cum nu dadea aragazul. Am rugat pe cei de pe vedeta 25 a Coast Guard-ului turc sa ne cupleze cablul de alimentare la generatorul lor si incercam sa ne incarcam si acumulatorii, dupa ce electrotehnistul (jur ca din greseala, el ar fi trebuit sa fie marinar pe veliere!) Dorin face nu stiu ce conexiuni la instalatia noastra electrica. Baietii mai lenevesc in cockpit, Liviu face o incursiune pe mal, trecand peste cele patru nave legate bord la bord, prima de la cheu fiind o nava de pasageri, celelalte pescadoare. Este inarmat cu numarul de telefon al comandantului de pe nava 25, pentru ca nu avem vize de intrare in Turcia. Adorm, cu bine cunoscuta senzatie de liniste si siguranta date de constiinta faptului ca nava este in siguranta, bine legata, in port. Ma trezeste un zgomot brutal, care ma face sa sar direct in tambuchi: Un soldat turc de pe vedeta loveste cu cangea in roof, pentru a ne trezi. Unul din pescadoarele aflat intre noi si cheu pleaca, trebuie sa ne mutam. Incerc sa pornesc motorul, dar acumulatorii nu s-au incarcat. Vedeta ne aseaza la o alta nava, apoi pleaca si ei. Multumim, au fost de mare ajutor, au fost mai mult decat amabili, au lucrat eficient, profesionist, au facut dovada unui spirit de camaraderie, de marinari adevarati! Voi scrie un mail de multumire la Comandamentul lor, poate ajuta la ceva.

Fara curent, aerotermele nu merg, asa ca pornesc din nou micuta plita cu gaz. Lumea se misca prin cabina si cockpit, cu cafea, cu biscuiti… Eu sunt flamand, asa ca insinuez ceva despre oua si salam si ceapa si slanina. Dorin reactioneaza promt, iar in cateva minute savuram delicioasa omleta reuzltata din colaborarea Dorin (iarasi Dorin!) si Adi (iarasi Adi!).

Impreuna cu Adi, plecam sa incercam sa rezolvam intrarea oficiala in Turcia si sa gasim un acumulator si cabluri de pornire. Pe cheu, nu reusim. In oras, ajungem purtati de un localnic, cu masina lui, care ne duce direct la Primarie. Nimeni nu vorbeste engleza, dar unul dintre functionari intelege, se pare, pentru ca apare, in timp ce beam ceaiul oferit cu amabilitate de cei de acolo, un tip care vorbea engleza, insotit de un altul, impozant, despre care aflam ca este primarul localitatii. Explicam problema noastra, primarul spune ceva, translatorul da din cap, apoi ne spune ca a primit dispozitie sa ne rezolve problemele, oricare ar fi astea. Aflam ca este reprezentantul cu relatii publice al primariei. Ne spune sa nu ne facem probleme cu formele de intrare, nu crede ca se pot rezolva la Sile, dar nici nu conteaza. Nu s-au putut rezolva, nici nu a contat. Urcam in masina pusa la dispozitie de primarie, si pornim. Pe drum, ne face o prezentare a orasului, cu 20 mii de locuitori, statiune litorala, care vara se umple de turisti, ajungand la 150 mii de locuitori. Mergem la un sir de magazine si service-uri, vorbeste cu cativa oameni, dupa care plecam spre port, unde se pare ca ne asteapta deja cineva care se pricepe. Sunt hotarat sa cer doar un acumulator, cu imprumut, pentru a porni motorul. In port, ne asteapta un mosulica bondoc si bonom, care vorbeste curent…turca, incercand sa ma faca sa inteleg ca el este mecanicul. Privesc suspicios bocancii si trusa metalica de scule, dar nu ma baga in seama. Coboara in salon, descopera instantaneu unde este locul acumulatorilor, desface bornele si masoara tensiunile, bodoganind mereu. Adi. Langa el, supravegheaza, eu stau in cockpit si ma uit la miscarile spasmodice ale picioarelor cu bocanci (restul nu se vede, este in compartimentul motor). Dupa putine minute, apare cu acumulatorul de consum domestic, o namila de 110 Ah, si declara in turca: Acumulator ioc! Adi confirma, e mort, trebuie altul. Hm, asta explica de ce nu s-au incarcat peste noapte. Nu prea as vrea, dar n-am incotro. Batranelul pleaca dupa acumulator, eu temperez optimismul celorlalti, pentru ca avem doua probleme: acumulatorul, dar si oprirea nejustificata a motorului. Batranul revine cu un acumulator, monteaza, apoi zice ceva in turca. Adi traduce: -Da cheie! Incerc, dar nu se aude decat un clic. Izbucnesc: -Adi, da-l afara cu acumulator cu tot! Nu vede nici un ban! Sa aduca inapoi acumulatorul nostru! Toti rad, apoi scot acumulatorul si pleaca sa vada la magazin despre ce este vorba. Trimit si pe Adi cu Iulian, cu indicatia sa rezolve, chiar daca vom face sa izbucneasca al nu stiu catelea razboi balcanic. Cand revin, ma asigura ca acumulatorul este bun, ca are tensiune, ca nu stiu ce. Nu sunt convins, dar sa vedem… Monteaza, apoi:- Cheie! Incerc, si se aude sunetul placut al demarorului. Dar motorul nu porneste. Batranul se precipita la motor, nu incape, zice ceva in turca, iar Adi, care, ciudat, intelelge perfect ce vrea mecanicul, cere sa desfacem panoul care permite accesul la motor, prin tribord. Desfacem, batranelul se infige in motor, aratand spre sine cu doua degete ridicate si clamand: -Kubota Nanni! Se pare ca a mai reparat astfel de motoare. Oricum, stie ce face. Aeriseste motorul, si da indicatii pe care Adi le traduce in romana: – Cheie, scurt! Acum lung. Stop. Scurt! Porneste motorul! Si acesta pleaca la sfert, rotund, sanatos, muzica dulce urechilor mele. Deci asta a fost, aer fals. Pe unde oare? Batranul zice ca era slabit nu stiu ce la unul dintre injectoare. Posibil. Platim, pleaca, noi ne indreptam spre o terasa, rupti de foame. E o ceata cumplita, nu se vede la doi pasi. Nu am antena de la Radar montata, pe ceata nu ma bag printre vapoare in Bosfor. Ma consult cu Dorin, el stie sa interpreteze starea vremii. Sustine ca ceata se va ridica, eu nu sunt convins, este ceata de convectie, poate tine mult si bine, desi se vede palid discul soarelui. Pana mancam, nu s-a ridicat. Plec la nava, baietii pleaca in oras. La iesirea din restaurant, o scena ma opreste: Un batran venerabil, condus de cativa barbati, iese si el, insotit si de un chelner. Se saluta, apoi chelnerul se apleaca, cu foarte mult respect, se invlina in fata venerabilului, si ii saruta mana. Nu am citit umilinta in gest, doar respect. Sunt impresionat. Iata orientul, in unul dintre aspectele sale care impun!

Ceata este deasa, ora trei pm, declar ca nu plecam azi. Stau in cockpit, ma bucur de caldura relativa, ma imbat cu privelistile portului. Iubesc atmosfera asta, cu nave pescaresti, cu mirosuri specifice, cu oameni preocupati de munca lor. Timpul trece, seara vine brusc. Apare Liviu, care a gasit undeva o camera cu dus, la un pret modic, dar pleaca imediat, inarmat cu ce trebuie pentru dus. Tarziu, se intorc si ceilalti, incarcati cu prajiturele turcesti, foarte dulci. Ii las cu ale lor, ma culc.

– va urma –