Caile Domnului si ale skipperilor nu sunt intotdeauna usor de inteles. Acum, cand scriu randurile astea, e ora 8 dimineata, in Saint Malo Povestea a inceput de fapt cu vreo luna in urma, cand un fost “cadet” m-a intrebat daca as vrea si putea sa-l ajut sa puna la punct o barca de concurs, iar apoi sa duc barca din Franta, in Caraibe. Am fost uimit de propunere, caci cadetul nu a dat examenul de skipper, desi a urmat cursul. Nici nu ar fi putut da examen, caci nu stie engleza, nu stie folosi instrumentele electronice de navigatie, si nu prea intelege cum e aia cu stabilirea punctului. Suna hazliu, nu? Totusi, dat fiind faptul ca participa regulat la regate pe Balaton, stie sa navigheze cu velele, poate conduce o barca in conditii de concurs. Curios, l-am intrebat la ce fel de nava se gandeste, iar raspunsul m-a doborat: Un Open 60! Adica, una dintre cele mai sofisticate nave de concurs construite vreodata! Special pentru curse circumterra, solo. Chila inclinabila hydraulic, multe sute de metri patrati de vela. O cursa cu un buget ridicat, pe care putini sponsori si-l permit.  
Trebuie sa va spun ca barcile astea au “pedigree”, se stie, se noteaza totul despre ele, de la constructie si pana in prezent, cu toate modificarile, proprietarii, skippeii, la ce curse au participat, ce clasificare au obtinut si asa mai departe. Sunt ca niste vedete de cinema. Si tipul asta vrea sa cumpere o astfel de nava. De, ce sa zic, e mare gradina lui Dumnezeu. Dar, daca are banii necesari, de ce nu? Iar pentru mine, o traversada a Atlanticului pe o astfel de nava ar fi o onoare deosebita, as intra in clubul de elita al skipperilor de Open 60, alaturi de nume cu o rezonanta de clopot de catedrala.
Discutam noi toate cele, aflu si despre ce barca e vorba, ma uit un pic pe net si eu, o gasesc: UUDS. 
Aflu despre ce pret de cumparare este vorba, ma minunez, dar eu nu sunt om de afaceri, eu sunt doar skipper. Dupa ce adulmec un pic, ma dumiresc ce inseamna punerea la punct a unei astfel de nave, nu pentru concurs, ci doar pentru navigatie in siguranta: cam 40- 50 de mii de euro. Daca socotim si pretul de cumparare, iese o suma frumusica! Un set de vele de concurs pentru UUDS costa 200 000 euro.
Trec zilele, continua tratativele cu vanzatorul, oferte si contraoferte zboara de la unul la altul, si intr-o buna zi, se naste intelegerea! Gata, acum trebuie sa plecam la Caen, sa preluam barca. De la Budapesta, cam 2000 de km. Iarna, pe o vreme de sa nu dai afara nici cainii, plecam. Suntem trei, viitorul proprietar si un amic de-al sau, care are o LIBERA, barca de carbon de 40 de picioare (ca expert in astfel de barci). Drumul, lung, greu, ninge permanent, ceata, lunecus. Opriri putine, avem 28 de ore pana la ora fixata pentru intalnire. Atat de putin, caci la Paris incepe vineri Salonul Nautic, toata lumea “buna” a Frantei va fi acolo.
Ajungem, cu cateva ore inainte de intalnire, dar dupa o plimbare de cateva ore prin Place de Pigalle! Asta a fost asa, ca dupa ce am trecut de Paris, am zis in gluma ca nu am mai fost in Place de Pigalle de vreo 5 ani, ce ar fi sa ne intoarcem sa “dam o talpa”. Ceilalti doi au sarit in sus, ne-a trecut somnul si ne-am intors – cam 20 de km. Ploua, era frig, si noi cascam gura la Mulin Rouge si alte “frumuseti” de pe acolo, fara indoiala franceze, doar ca teribil de bine bronzate. Apoi am continuat drumul spre Caen, unde am si ajuns. Rupti de oboseala, inghetati dupa cateva ore de asteptat in masina, ne asezam sa intocmim actele de vanzare cumparare. Cand ajungem la inventarul navei, mergem cu lista in mana sa verificam: dureaza ceva, caci barca este pe uscat, pe un schelaj, cam la 6 m inaltime. Cu o scara de aluminiu si mult noroc, ajungem toti pe puntea alba de zapada inghetata. Apoi, continuam in containerul de langa stativ, apoi intr-o hala (unde gasesc inca o barca vestita – Poujoulat.
Bun, s-a terminat si inventarul, totul pare a fi in ordine. Si acum, surpriza cea mare: cumparatorul declara cu seninatate ca a descoperit cateva amanunte pe care pana acum (el a mai fost aici, s-a uitat la barca), nu le-a observat. De aceea, luand in considerare cheltuielile ulterioare cumpararii – pentru a remedia acele marunte defectiuni – cere o reducere de pret de inca 10 000 de euro! Surpriza este totala, faptul este uimitor, nu este obiceiul ca atunci cand totul este discutat, pus la punct, intarit de o suta de ori, o multime de oameni s-au deplasat, chiar inainte de a bate palma sa ceri o alta (a foarte multa!) reducere de pret! Dupa cateva momente de stupoare, vanzatorul, vexat, declara ca nu, pretul a fost discutat si ramane. Un moment de gandire, apoi cumparatorul se ridica, si plecam! Ma simt rusinat, am simtit privirile pe care le-au schimbat intre ei cei ce au ramas acolo: vanzatorul, intermediarul, conducatorul santierului naval unde se afla nava. Toti, velisti de renume mondial- toti au participat la Vendee Globe, toti au fost in Transat. Si acum toti ne desconsidera. Din pacate, stabilesc eu in minea mea, vor asocia si numele meu la cel al viitorului-fostului nimeni, care m-a pus in aceasta situatie. A, am uitat sa precizez ca fostul meu cadet nu vorbeste nici franceza, asa ca eu am fost translatorul.
Pacat, putea fi o aventura interesanta. Acum, ca am plecat din Caen, ne indreptam spre Cherbourg, unde s-ar afla o alta barca de top, pe care eventual ar putea sa o cumpere. Dar vremea se impotriveste, pe drum ninge ca-n povesti, si circulatia se blocheaza. Cu greu, ne intoarcem, si plecam spre Saint Malo, unde vom discuta despre cumpararea barcii care a obtinut anul acesta locul trei in Route de Rhum E vorba despre Étoile Australie, o barca de 50 de picioare, o Open 50.
Dat fiind ca drumul trece pe langa Mont St-Michel, ne oprim putin, facem cateva poze, apoi ne grabim la Saint Malo.